Un an fără Vlădica Antonie

29 August 2006, Taierea Capului Sf. Ioan Botezatorul

Acum un an, in ziua Taierii Capului Sfantului Ioan Botezatorul, a plecat la Domnul intrand din lumea vazuta in Lumea de Modele, vladica Antonie Plamadeala, Mitropolitul Ardealului. Fiinta lui trecatoare, fragila si incercata de suferinte nemeritate, si-a incheiat astfel trecerea pe Pamant insa nu si misiunea ce i s-a dat .Ne ramane, in urma lui, Lectia Faptei, alcatuita din sirul impresionant de povete si de invataturi ce se traduc deopotriva in monumente de limba romaneasca dar si, mai mult decat acestea, in Monumente ce au imperisabilul Faptei Mari. Aceasta impune prin infatisarea de stanca adaugata unei geologii de creste semete dar si supara,asa cum supara si Muntii Carpati fiindca exista si nu s-au lustruit ca sa devina campie si sa nu mai aiba impresionantele forme de relief vizibile de la departari.Sunt unii, putini de altminteri, care, neintelegatori prin definitie si trufasi prin insusi modul neasezat de alcatuire, inca se adauga cetelor de imprastietori de cuvinte rele si, privind de foarte jos,unde stau acestia, catre Susul unde sade amintirea marelui ierarh, ii inconjoara numele cu materia neagregata a sufletului lor de slujnicari. Dar vorbele ce se toaca inutil -si se macina la nesfarsita moara romaneasca a „blestemului tracic” ce ne desparte in loc sa ne alature in marea noastra Adunare pentru Traditie- nu au nici rost si nici greutate caci – in balanta timpurilor – ceea ce ne lasa „ei” (adica nimic) nu se poate macar inchipui a se compara cu ceea ce ne lasa vladica Antonie: un model de Fapta romaneasca pentru azi si maine si pentru oricand. Sa tot fie un an, deci, de cand, intr-o dimineata fara identitate am citit o scurta scrisoare ce imi anunta ca ireparabilul se produsese. Vestea aceea fulgeratoare ca oricare din vestile rele m-a inmarmurit si m-a lasat multe clipe fara macar simtul orientarii in spatiu si in timp. Cazuse inca unul din Punctele Cardinale ce mai aveam. Apoi, mi-am dat seama ca a venit vremea sa nu mai amanam nimic si sa nu uitam nimic si, in acelasi timp, sa punem cu hotarare, la locul lor, pe cei ce merita sa ne defineasca Amintirile Fundamentale; si sa nu ne fie frica de vocile aproximative unde se distinge, acut, „ragetul fiarei”. Atunci am scris si am trimis catre oricine a voit sa citeasca si sa asculte – „o scrisoare inlacrimata” ale carei cuvinte veneau de la sine ca si cum ar fi fost dictate si care nu insemnau decat felul cum am crezut ca trebuie sa intampinam marea spaima: „Cu moartea pre moarte calcand”. Aceasta insemna nu doar o recunoastere de „model si exemplu”- care astazi ne este tot atat de trebuitoare ca si aerul- ci si un fel de a reactiona in vremurile de astazi,batute de arsita, nedefinite prin confuzie si cuprinse de aparenta desertificare a sufletului nostru colectiv,ce nu se va impune,totusi,oricate straduinte se vor cheltui. Raspunsurile primite atunci, de la oameni de pretutindeni, atat de numeroase si de impresionante incat se constituie in document de istorie vie si de „manifest al Batalionului Sacru”, vor incapea in curand intr-o carte ce se va intitula „Marele Invatator”. O voi incheia la vremea ei si am s-o adaug si pe aceasta la nesfarsitele „cuvinte pentru urmasi” pe care „omul ce infaptuieste” trebuie sa le lase celor ce vor mai citi, altadata, peste clipa rea de acum, in limba lui Eminescu, adica romaneste. Scriu acest Cuvant de Pomenire fara sa ma gandesc daca el va ajunge la cineva si daca,ajungand,cineva se va gandi sa isi spuna ,in sinea lui,un cuvant bun pentru ca,altadata,fiind pe Pamant,cel ce astazi nu mai este aici se straduise sa lase altora „urma”si „amintire” si sens.Dar scriu fiindca asa cred ca trebuie,ca un discurs impotriva uitarii.

ARTUR SILVESTRI