Modelul şi memoria

din vol. PASTOR MAGNUS (editie quatrilingua) de Artur Silvestri

Opera lui Antonie Plămădeală (1926-2005), Mitropolit al Transilvaniei şi Învăţător al românităţii, rămâne între cele mai de seamă ce a putut să ne dea literatura sub-lunară a marilor povăţuiri, ce începe demult şi nu se termină decât odată cu cea din urmă vorba pronunţată în româneşte. Căci la el ideea însăşi de a exista s-a tradus în ireductibila realitate a Tradiţiei, acolo unde esenţiale sunt Modelul şi Memoria. Acestea se orânduiesc şi se combină strălucit.

Nicăieri, la noi, nu s-a mai exprimat cu atâta directeţe, în felul unui program senin şi în formula unei directive organice necontestabile, acest „tipar modelator” ce ilustrează, la drept vorbind, specificul în componenţa lui metafizica: „Apelul la exemple, la parabole şi la apoftegme locale, e menit să sugereze pe de o parte vitalitatea spiritualităţii ortodoxe româneşti, pe de alta să opereze prin modele. Spiritualitatea ortodoxă este, în general, nu o tehnică, nici o filozofie, ci o spiritualitate a modelelor realizate. Modelele ţin aici loc de Regule. Ele sunt tradiţie vie, veche şi nouă, adaptată, contemporaneizată. Desigur, la noi duhovnicii au fost astfel de modele, dar nu numai ei, cei mari. Mai mari au fost cei ce au ştiut să se facă mici, prin smerenie, atâţia anonimi care au lăsat în urma lor doar un nume şi o singură faptă, dar faptă-model”. Acestea nu sunt cuvintele unui prelat ci ale unui Învăţător care ar fi putut să fie un şaman arhaic, un voievod medieval sau un filosof de ieri şi de azi, fiind, în orice caz, o concluzie de exponent căci Antonie Plămădeală a fost cel mai „bisericesc” dintre scriitorii români şi cel mai scriitor dintre oamenii Bisericii. Cu el, cele două literaturi ce trăiseră în lumi paralele, desfăcându-se heterodoxia seculara de misterul religios, se reunesc în sfârşit, într-o sinteză strălucită de unde, mâine, va ieşi, fără nici o îndoială, soluţia noastră universală şi profetică. Căci, deopotrivă cu Modelul, esenţială în opera lui Antonie Plămădeală rămâne Memoria. Rând pe rând, apar în aceste pagini de o uimitoare intuiţie de solomonar ce găseşte ca într-o vrajă izvoarele esenţiale, chipuri şi semne ce ne aduc peste timp şi ni se arată ca fiind noduri în marile năvoade care fac întregul nostru constitutiv să existe. Pe mulţi i-a găsit prin Tradiţie dar pe şi mai mulţi îi aflase prin „potrivirea” magică, ce nu se va putea explica altfel decât printr-o voinţă ce depăşeşte înţelegerea comună. Unii dintre cei extraşi din uitare par a fi venit către el ca printr-o chemare ritualică ori ca printr-o invocare de cuvinte ce fac lumea să capete alte dimensiuni. Astfel se făcură marile cărţi unde toate acestea se împletesc într-un fel de Predanie care se va organiza episodic, putându-se contempla, în impunătoarea ei lecţie memorabilă, abia prin alăturarea tuturor părţilor împrăştiate. „Biserica slujitoare”, „Dascăli de cuget şi simţire românească”, „Spiritualitate şi istorie”, „Calendar de inimă românească”, „Cuvinte la Zile Mari”, „Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă”, „Rugul Aprins” sunt nu doar documente de creaţie şi de povăţuire ci şi impresionante cărţi de îndrumare, a căror însemnătate se va vedea cu timpul şi va creşte cu cât vremurile vor fi mai nedesluşite. Prezenţa lui în istoria românească se va înţelege, deopotrivă, odată cu întărirea Timpului Rău şi indistinct, ca un model ce va deveni necesar căci i se potriveşte Căii grele ce o vom urma. Într-un anume fel, aceasta recapitulează „modele si exemple” cu caracter emblematic. El avea intuiţia şi erudiţia lui Nicolae Iorga, cel ce deschisese drumul Şcolii istoriografice de la „Annales”, ţinuta senină şi profetică a lui Vasile Pârvan, care a reconstituit „Getica”, uşurinţa de a formula memorabil a lui G. Călinescu şi marele proiect interminabil al enciclopedistului B.P. Haşdeu. Venise din Basarabia, adică dintr-o Românie aproape biblică, ieşind din acea istorie paralelă ca un fiu de ţărani, fiindcă, în felul lui, şi el era un „crăişor”, adică un voievod ocult şi un îndreptător de oameni şi de mulţimi pe al căror cer sufletesc Fapta ce ne lasă va rămâne cu fixitatea constelaţiilor intangibile.

„Restituirea arhivelor ignorate”

Cele dintâi pagini din „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” de G. Călinescu, ne înfăţişau, la 1941, o imagine deplorabilă a studiilor în această materie, la noi, unde absenţa de instrumente şi de sinteze îl obliga adeseori pe cercetător în a face deopotrivă studiu arhivistic, editare, bibliografie, analiză şi privire „de sus”. Tabloul înfăţişat impresionează prin sentimentul de nepăsare metafizică. Noi, faţă de ceea ce ar fi trebuit, am strâns puţin şi rău şi chiar şi ceea ce am strâns am lăsat, uneori, deoparte fiindcă ar fi prea de tot „localist”, nesemnificativ şi vernacular. Convingerea că suntem „rămaşi în urmă” şi că mult din ceea ce am dat nu semnifică decât puţin creează neîncredere şi descurajare şi, de fapt, lacună nemeritată. Acest deficit se explică, deci, şi persistă şi cu greu s-ar închipui că într-un interval prea scurt, vom putea avea ceea ce alţii au demult şi întrebuinţează spre a se afirma. Şi, totuşi, ceva s-a corectat şi ar fi excesiv a zice că imaginea prezentată, în acest câmp, de G. Călinescu rămâne integral în picioare. Astăzi avem, mai mult decât ieri, ediţii acceptabile spre a da istoriografiei literare postcălinesciene alte îndreptăţiri şi sunt câteodată extensiuni de materie ce ne aduc perspective inedite asupra câte unui autor care abia acum este editat cu ceva mai multă acurateţe decât înainte. În direcţia bibliografică nu s-ar zice că acumulările sunt spectaculoase căci absenţele există deşi nu par alarmante. Dar acestea sunt, pe scurt, înaintări ce au putut să se cristalizeze într-un mediu unde nu s-a modificat, până la urmă, nimic din ce ne aparţine, poate consubstanţial, ca doctrină a descurajării. Căci astfel de obiective aparţin, pretutindeni în lumea civilizată, nu cetăţenilor ci Statului care, însă, aici, rămâne nu creator de strategie şi de protecţie pentru viitor ci agregare indecisă, obiectivistă, şi chiar un agent neutru, dezlegat de obligaţia faţă de naţie.

Însă a pune accent doar pe starea ediţiilor şi pe bibliografie e posibil dar nu şi satisfăcător ştiinţificeşte de vreme ce înaintarea propriu-zisă îşi află temei mai degrabă în argumentul de ansamblu. Aici intervin, de obicei la noi, omul eroic şi construcţia luminată unde reacţia populară aduce întotdeauna rezultatul ce trebuia fiindcă „Neamurile” presimt de obicei direcţia pozitivă şi fac alegerea trebuitoare. Astfel încât, oricâtă atitudine ancilară ar fi arătat stăpânirea, concepţia ne apare, până la urmă, înnoită şi o vizionare a „deschiderilor” ce se impun treptat impresionează prin coherenţă. Câteva puncte de reazem în desfăşurarea aceasta inevitabilă sunt, însă, demne a fi exemplificate.

Întâi de toate, izbeşte perspectiva. Ea năzuieşte acum a ne arăta nu adaptarea la canon ci trăsăturile specifice şi voinţa de a organiza mai potrivit înlănţuiri de cronologie cu origină mai curând autohtonă decât materia impusă ori dobândită din exterior. „Modelul de împrumut” începe, deci, a se estompa şi a pierde în putere oricât ar fi fost el de obsedant în ideea că ar fi „european”. Noi suntem europeni dar, înainte de aceasta, avem o literatură care şi-a confirmat evoluţia mai degrabă în termen propriu fără a se întemeia în autarhic şi a se dezvolta pe „principiul vaselor necomunicante” căci şi în această materie autonomia absolută e o utopie. Consecinţele acestei lărgimi de vedere se întrevăd căci astăzi ne înţelegem mai bine „nota dominantă” şi cronologia răsărită prin diferenţă, fiind fapt necontestabil că a-i vedea aici originile patristice şi a evidenţia evoluţii până în secolul al XVIII-lea (într-o „enciclopedie rustică” aflată la adăpost de fanarioţi) nu-i încercare fără sens ci o revizuire ce se sprijină în organicitatea perenă şi în continuitate pe dedesuptul aparentelor rupturi, este a vedea mişcările în fundamental şi nu în incidental. Acestea sunt, prin urmare, chestiuni de constituţie revelată şi cu o însemnătate în afară de orice îndoială, căci se vor aşeza, cu timpul, căpătând stabilitate, fiind evident că şi cele mai îndrăzneţe ipoteze de azi vor fi, cu probabilitate, „locurile comune” de mâine când inerţiile se vor împrăştia în vânt. Dar, la drept vorbind, „noutatea” nu-i, până la urmă, decât relativă căci astfel de reorganizări pornesc de la o materie ce, fiind cunoscută, era minimalizată fără motiv şi ar fi aventuros a se susţine că o altfel de cronologie are drept materie revelaţii de ultimă oră.

Abia rareori apar „documente” cu aparenţă de inedit. Ele decurg dintr-o altfel de înţelegere a literaturii, ce se îndepărtează de heterodoxismul secular: le aflăm în „însemnările de demult”, culese de Ilie Corfus, în extrasele făcute de G. Strempel (din „Copiştii români de până la 1800”), la Florin Dudaş, Ion B. Mureşianu, D. Bălaşa, Chiril Pistrui (şi încă la alţii, câţiva) şi în tot ceea ce recuperează „a doua literatură” ce persistă pretutindeni precum marile pânze freatice şi creează inevitabil obligaţia de a re-compune întregul cu toate părţile ce iradiază.

Cercetările de arhivă şi rezultatele ce se obţin reclamă, deci, formulări noi şi când apare materia inedită se impune a le da valoare prin integrare şi potriviri mai bune. Acestea ar fi datoria istoriografului de viziune, care beneficiază de truda cărturarilor „de chilie” rămaşi adeseori anonimi însă cu contribuţie capitală, căci fără ei sinteza n-ar fi atât de repede posibilă. De obicei, astfel de succesiuni de etape sunt inevitabile şi se explică prin organul exercitat monocord pe care scotocitorul de codice vechi îl posedă, făcându-l inapt de concepţie ori, în cazuri rare, oferindu-i numai o perspectivă restrânsă. Abia intervenţia ulterioară ce „leagă” surse preluate de ici şi de colo ar fi soluţia dezirabilă şi idealul ar fi a forma specialişti cu aptitudini multiple şi de a stimula curiozitatea arhivistică în personalitatea „cu doctrină” şi capabilă a formula o concepţie arhitecturată. Aceasta face transmisiunile îndeobşte dificultoase (de la bibliograf la erudit) să se producă prin acceleraţie, oglindindu-se într-un intelect documentat la sursele originare şi căruia procesul de sinteză nu îi pretinde noi disocieri.

Astfel de alcătuiri fericite apar rar şi deocamdată exemplul impunător este, la noi, Antonie Plămădeală. Când, în 1981, el ne dădea o culegere de studii înfăţişând „Dascăli de cuget şi simţire românească”, sentimentul că apare, astfel ordonată, o altă imagine a literaturii române din Evul Mediu şi până în „veacul profetic” şi romantic, al începutului de Reconquista, era izbitor. De aci, re-construcţia se porneşte. „Tradiţie şi libertate” (1983) adauga principiile acestei ordonări şi completa fundamentul doctrinar, unde nu doar năzuinţa de a evolua specific şi în cadre tradiţionale verificate era evidentă ci şi creaţia prin canonic, pe unde se întrevede perfecţionismul moral. Dar spre a se extrage din aceste ipoteze – cuceritoare prin formule eseistice – ideea de literatură era necesară o examinare multiplă şi conjugată, practicând succesive disociaţii în domenii care, în epoci vechi, se confundau cu literatura şi care, azi, nu se mai înţeleg dacă lipseşte „codul” căci modernii văd în literatură stratul „autonom” iar nu „efectul” şi „etiologia”. Dar, în tradiţie, literatura este cultură şi e, deopotrivă, pedagogie, etică şi filosofie şi se însufleţeşte, în momente de comuniune, prin muzică, atunci când nu e tradusă – spre a trece de obstacole artificiale ale „limbilor sacre” – în imagini întinse pe zid, prin zugrăvire. Aceasta este, de fapt, restituirea conceptului tradiţional de literatură, unde mulţimea de adaosuri cu aparenţă „neliterară” se dovedea a hotărâ însăşi substanţa actului literar.

Tot ce se urmează de aci încolo se îndrumă după acest concept „culturalist”. Stăruinţa în această directivă impresionează. Când a reconstituit, din arhivele lui Elie Miron Cristea, imaginea „Românilor din Transilvania sub teroarea dualismului austro-ungar”, Antonie Plămădeală s-a raportat necontenit la condiţia acestei literaturi unde componenta culturală fuse decisivă prin „lucrarea în mediu neprielnic”. Acest culturalism e prezent, de altminteri, şi în „Pagini dintr-o arhivă uitată” ca şi în „Lazăr-Leon Asachi în cultura română”, unde contribuţia de arhivistică pare a fi fundamentală însă nu-i hotărâtoare căci puterea de sinteză impune aici ca şi ştiinţa în a pune totul în serii istorice noi, plauzibile. Însă, abia „Lazăr-Leon Asachi în cultura română” ilustrează modelul şi, contemplând-o fără prejudecată oarecare, o putem socoti cea mai de seamă contribuţie de acest fel în istoriografia românească, ridicând procedările la altitudinea unei metode. Aceasta este restituirea arhivelor ignorate, revelând, prin cercetare de document, nu doar creaţii necunoscute ci şi autori ca şi necunoscuţi, „uitaţi” ori adesea chiar „ocultaţi”, născătorii de operă ce fac, însă, să se modifice „perspective”, „principii de alcătuire” şi, până la urmă, „hartă”. Consecinţele izbesc iar metoda provine din trebuinţa de a se obţine rezultatul maxim în timp cât mai scurt. Speciile se comprimă: acum, istoriograful alcătuieşte ediţia şi „monografia”, reconstituind ceea ce se cunoaşte puţin ori parţial; o „viaţă” întrepătrunsă cu „opera” de dimensiuni rotunjite prin efort de restaurator. Imaginea ce rezultă e definitivă; ea recucereşte, cu un gest, o întreagă istoriografie inexactă şi aduce deodată îndreptările posibile doar cu sforţări succesive şi laborioase şi, poate, în intervale lungi. Căci „a restitui” însemnează, acum, a epuiza arhiva, a edita, a rescrie biografii şi a restaura imaginea unei opere, a face, adică, istoriografie literară completă, înlocuind decenii de mişcări naturale şi lente. Timpul, în trecerea lui anonimă, de izvor, e supus voinţei de a întruchipa o cultură prin ceea ce are aceasta definitiv, adică statuar.

*

Activitatea, cu indiscutabile merite în eseul filozofic şi în istoria culturii, a lui Antonie Plămădeală tradusă în contribuţii de o valoare înaltă, se organizează, deci, într-o direcţie inedită metodologic însă nu mai puţin valabilă şi chiar salutară la noi. „Pagini dintr-o arhivă inedită” (1984), „Lazăr-Leon Asachi în cultura română” (1985), „Lupta împotriva deznaţionalizării românilor din Transilvania în timpul dualismului austro-ungar” (1986), „Românii din Transilvania” (1986), „Contribuţii istorice privind perioada 1918-1939” (1987) sunt deopotrivă cercetări de istorie politică şi culturală, biografie, portret caracterologic şi ediţie de text inedit, alcătuind o formulă literară – de o izbitoare noutate mai întâi prin metodă – ce combină restituirea de arhive ignorate şi comentariul istoriografic în gust eseistic şi rapsodic, proprie acestui autor cu înzestrare nativă în speculaţia înaltă de idei.

Căci, într-un fel, Antonie Plămădeală şi-a creat propria specie, căutând să se exprime cât mai nimerit atât sub raportul sensibilităţii cât şi al conformaţiei intelectuale; acestea, până la urmă, sunt ediţii masive însoţite de studii erudite şi de nenumărate note lămuritoare care cresc de pretutindeni ca o vegetaţie luxuriantă ce definesc un fel de a fi şi o structură a personalităţii repede pricepătoare, impresionantă prin ştiinţa de a formula elocvent şi memorabil. Geniul formulei crescând nu din calcul ci din instinct (căci Antonie Plămădeală are, ca şi Petre Pandrea, pasiunea ideilor trăite) indică o consumpţiune extraordinară şi, deopotrivă, o educaţie a sensibilităţii, ceea ce rezultă de aici fiind adevărate elaboraţii ce impun prin rigoare şi printr-un spirit de geometrie şi abia mai apoi prin stilul strălucit. În fond, opera ce rezultă este o continuă supunere a vocaţiei eseistice la necesitatea, înţeleasă şi ea, a datoriei şi capătă o pronunţată coloratură etică, de altminteri explicabilă prin formaţie şi prin ţinuta tipică, de intelectual român excepţional, unde criteriul moral este hotărâtor. Moldav prin sensibilitate, Antonie Plămădeală este transilvan din simţul datoriei.

Asfel încât genul inedit al „paginilor dintr-o arhivă ignorată” nu-i doar un ideal eseistic, capabil să traducă într-o specie „de frontieră” o individualitate neîncăpătoare în canoanele strâmte, ci şi un obiectiv etic şi o concluzie de intelectual cu program. Căci, din acest unghi peren, esenţial este, dar, a restitui unei culturi totalitatea documentelor posibile care abia acelea pot să aducă reconstrucţii istoriografice fidele şi o imagine a istoriei adevărate.

În fond, câteva dintre aceste studii adăugate ediţiilor ce le însoţesc practică un fel insolit de imagologie, ori, mai bine zis, pregătesc o viziune imagologică virtuală, mai accentuată în admirabila cercetare „Romanitate, unitate, continuitate” (Sibiu, 1988). Aici, Antonie Plămădeală valorifică şi totodată editează o prea puţin cunoscută „descriere a Daciei”, aparţinând istoricului sas Johann Tröster: „Das Alt-und Neu-Teutsche Dacia”, cu o întâie ediţie apărută în 1666, la Nürnberg. Paşii nu calcă aici prin teritoriu nedesţelenit căci despre „Vechea şi Noua Dacie nemţească” scrisese mai deunăzi şi A. Armbruster, în „Daco-romano-Saxonica”(Bucureşti, 1980, contribuţie fundamentală).

Cercetarea lui Troster, sau, mai bine zis „povestea”, este întrucâtva neobişnuită. Şi ideile lui arată o anumită stranietate. Căci contrar pre-rosslerienilor, el nu pune la îndoială romanitatea românilor şi continuitatea autohtonă dar crede în originea dacică şi gotă a saşilor ceea ce astăzi ne apare excentric şi inexplicabil. Acestea sunt însă „genealogiile imaginare” ce izvorăsc de la Jordanes (sec.VI d.H.) susţinător, în „Getica”, al obârşiei getice a goţilor. Altfel, descrierea etnografică, geografică, lingvistică şi culturală a Daciei este încăpătoare şi uimeşte prin penetraţie. În selecţia de „material didactic”, Antonie Plămădeală s-a orientat admirabil către un document esenţial şi obiectul i se şi potriveşte căci îl înconjoară de un comentariu memorabil ca studiu autonom, de fapt o sinteză originală de critica surselor istoriografice, în felul celor începute la noi încă din veacul XVII, odată cu Grigore Ureche, Miron Costin, Stolnicul Cantacuzino şi, mai apoi, cu Dimitrie Cantemir. Reacţia în acest câmp este inevitabilă şi, de fapt, aceasta este o componentă de „blestem antropologic”. Prea adeseori noi, în loc să construim şi să ne manifestăm ofensiv, trebuirăm să reacţionăm întâmpinând pe detractorii ce produceau fabula negativă. Modelul nu-i recent şi încă stăruie, uneori chiar întărindu-se periodic. Românii ar fi fost „recenţi” şi venetici acolo unde arată o multimilenară autohtonie; apoi – „inculţi” şi „necivilizaţi” când, de fapt, impresionară antichitatea prin înalta concepţie despre lume a strămoşilor geţi; în fine, incapabili a se guverna căci ar fi privaţi de o tradiţie a statului, înţeleasă, în sens occidental şi inorganic, deci contractualist. Acestea sunt, dar, concluzii ce provin dintr-o altfel de istorie şi exemplifică o mentalitate de năvălitori ce îsi justifică astfel cucerirea. Însă, deopotrivă, creează necesitatea de a se impune şi fac cultura de ripostă să apară încă de timpuriu, de la „letopiseţe” şi până mai încoace, când prin Şcoala Ardeleană, Bălcescu şi Kogălniceanu şi până la Eminescu, Haşdeu, Iorga şi Pârvan, la Lucian Blaga şi G. Călinescu, se afirmă specificul şi se recunoaşte, la noi, o europenitate a originilor.

„Romanitate, continuitate, unitate” de Antonie Plămădeală studiază nu o „basnă” ci o fabulă pozitivă. Aceasta este un mit etiologic şi constă în legitimarea unei populaţii apărute recent în istorie (aici goţi şi, deci, germani) printr-unul cu străvechime şi socotit, prin tradiţie istoriografică, a deţine o impresionantă vechime. Însuşirile pseudo-strămoşilor sunt considerate a trece în aceşti descendenţi fictivi şi deopotrivă cu ele şi istoria acestora, împreună cu formele ei de civilizaţie. „Getica” lui Jordanes, ce închipuia pe goţi scoborând din „geţii” elogiaţi, în Antichitate, de Herodot – în paragrafele (din „Istorii”, IV) ce se cunosc – nu procedează altfel. În fond, acesta este un elogiu subînţeles oricât de inexactă ar fi o astfel de genealogie ce se înlătură când se regăsesc cu adevărat rădăcinile. La drept vorbind, procedarea apare frecvent. Cronografele ce se mai păstrează adoptă numai cronologia Vechiului Testament şi ascendenţele „canonice” şi nici nu-i de mirare că, odată cu Grégoire de Tours, istoriograful medieval arată o incredibilă ignoranţă în privinţa antichităţii „documentate”. În raport cu aceştia, erudiţia în factologia de „vechime” a lui Jordanes – care ar fi putut să fie un model de istoriografie regională – ne surprinde astăzi întrutotul, chiar dacă schema etiologică nu se confirmă. Această altfel de istorie antică însoţită de genealogii de fantezie continuă a circula până târziu şi nu-i excentric să observăm că până şi regii Spaniei se considerau descendenţii geţilor şi urmaşii lui Zamolxis şi Deceneu. Nu doar mediul hispanic cunoaşte astfel de reproduceri ale mitului getic ci şi, de bună seamă, şi acela germanic şi scandinav, unde printre strămoşii „danilor” sunt prenumăraţi, cu o anumită mândrie heraldică, şi „dacii”. În această materie, Antonie Plămădeală urmează cercetările de genealogie imaginară, anterioare, ale lui Al. Busuioceanu („Utopia getică”, „Zalmoxis”, despre geţi, goţi şi spanioli) şi Eugen Lozovan („daci” şi „dani”). Materia este pasionantă căci contaminări de surse şi de istoriografie „iluzorie” sunt de presupus până şi în acest caz oareşicum mărunt. O anumită înrâurire trebuie să fi existat, deci, căci băgăm de seamă că Jordanes se traduse la Augsburg, în 1556, şi nu-i fără sens a ne închipui că de aici se extrag toate fabulaţiile lui Tröster şi, poate, şi ale altora. Esenţială rămâne, însă ideea de nobleţe genealogică; ea ne întăreşte în impresia că alţii ne socotesc „model” şi nu ne dispreţuiesc precum în schema de barbarie şi inconsistenţă istorică, care este, totuşi, recentă.

Studiul de acum este organizat sistematic şi conceput eminent căci „Romanitate, continuitate, unitate” face examenul complet şi erudit al Daciei germanice propuse de Tröster, disociind ceea ce este de disociat şi selecţionând cu virtuozitate de exeget experimentat bogăţia documentară a straniei monografii compuse de eruditul sas de acum trei sute de ani. Este de la sine înţeles că oricât de ispititoare, fabula genealogică este respinsă de Antonie Plămădeală, adept al istoriografiei „de certitudini” şi scoborâtor din Vasile Pârvan, pe care îl şi invocă într-un discurs introductiv asupra metodei care este şi o declaraţie de principii.

Timbrul pârvanian se urmează ideologiei extrase (în „Romanitate, continuitate, unitate”) din opera acestuia, odată cu admirabilul „Calendar de inimă românească” (Sibiu, 1988). Calendarul însuşi continuă „Dascăli de cuget şi simţire românească” şi această înseamnă că autorul deţine un proiect de operă şi încearcă să-l aştearnă în concret într-un chip omogen lăsând încă de pe acum unitatea ei de cosmoid a se întrevedea.

Însă mai degrabă decât programul – ce nu se modifică, de altminteri – este izbitor în „Calendarul de inimă românească” stilul, având solemnitatea şi aproape mişcarea de prozodie oraculară, attică, din „Memoriale”: „Suntem contemporani cu strămoşii şi ei sunt contemporani cu noi. Nobleţea lor e nobleţea noastră, vitejia lor e vitejia noastră, victoriile lor sunt victoriile noastre, suferinţele lor sunt suferinţele noastre. Apărându-le memoria ne apărăm pe noi. Noi suntem prelungirea lor în istorie, aşa cum urmaşii vor fi prelungirea noastră. Timpul se împarte în trecut şi prezent.

Numai în speranţă.

Trecutul e în prezent pentru că ei sunt prezenţi în noi. şi aşa prezentul lor şi al nostru e trecutul lor şi al nostru, de aceea ne simţim atât de solidari cu ei, cu ceea ce numim trecutul. Vorbind despre trecut, fără să ne dăm seama, întotdeauna întrebuinţăm pluralul la persoana I: Noi am luptat la Călugăreni – zicem; noi am luptat la Plevna– zicem; noi – am făcut unirea – zicem! Vorbim ca nişte nemuritori. Şi suntem nemuritori.” Acestea sunt ridicări şi căderi de ton şi ştiinţă de a construi oratoric aparţinând unui practicant eminent al omileticii şi ar putea să se compare de îndată cu invocaţiile lui Ernest Renan de nu ar avea, mai mult decât la acela, o intuiţie, dătătoare de profunzimi, a Tainei. „Calendarul” ce s-ar fi înfăţişat altminteri în felul unei evocări de modele externe dintr-o viaţă istorică unde ideea de pedagogie rămâne ea însăşi fundamentală, devine acum o participare prin ritual la desfăşurarea unei lumi de permanenţe. „Scrisul” şi „vorbitul” sunt ceremonii şi au întrânsele ceva dintr-o liturghie, scriitorul însuşi arătându-se a fi un fel de paznic de altar sacru şi sacerdot într-o Biserică a Neamului, mai mult chiar, în rânduielile ei ce depăşesc însăşi noţiunea de „timp istoric”.

Dar originile acestui mod de a gândi sunt patristice şi ar fi surprinzător a constata reproducerea unui strat de impresionantă străvechime până la noi dacă nu am şti că bizantinitatea se prelungeşte la Dunărea de Jos şi nu încetează a se traduce în operă şi în „exemplu”, odată cu poezia lui Vasile Voiculescu, cu filosofia lui Lucian Blaga. Începuturile patristice ale literaturii române orânduiesc, de fapt, acest spirit ce se revendică tipologic de la Bizanţ însă documentează deopotrivă o impunătoare autohtonitate, de felul unui „Bizanţ paralel”. La drept vorbind, între „Conlationes”, ale lui Ioan Cassian (din secolul al IV-lea) şi „Convorbirile” lui Ioanichie Bălan nu sunt deosebiri de obiect şi nici de atitudine şi de stil şi e tulburător a se constata că acestea aparţin aceleiaşi literaturi şi se întâlnesc în afara cronologiei seci.

Există, dar, o componentă patristică însuşită şi trăită în opera lui Antonie Plămădeală, câteva dintre noţiunile ei fundamentale arătând obârşii străvechi, poate chiar anterioare „Bizanţului istoric”. Însă scriitorul nu adaptează, precum alţii conceptele sacrului pentru uz profan, el vorbeşte în numele unei colectivităţi ale cărei valori capătă însemnătatea de transcendenţă şi se sacralizează. Timpul însuşi ia înfăţişarea unui calendar sufletesc şi naţional, existenţa lui numărându-se prin însemnări de clipe faste când se evocă momente şi monumente, personalităţi ce definesc întregul, tainicul, „Neamul”. Părinţii lumii noi, creştine, din Evul Mediu timpuriu, sunt astfel o sugestie pentru ceea ce, la Antonie Plămădeală, se cheamă aici Părinţi ai Patriei, o categorie de intemporal, ce se defineşte prin Faptă, Cuvânt de înţelepciune şi de povăţuire şi prin Predanie, deci continuitate de model. Aceasta este, de bună seamă, perspectiva celui care, cu nu prea multă vreme în urmă, a scris un memorabil eseu despre „etnicitate şi catolicitate”. Dar pretutindeni, perspectiva se înalţă mai mult şi privirea încadrează totul cât mai de sus. Părinţii Patriei, calendarul înţeles ca un sinaxar civil – acestea sunt formulări memorabile ce conţin şi „o filosofie a culturii”. În privinţa lui Antonie Plămădeală, aceasta este o filosofie a specificităţii, ce se găseşte acum la ora clasicităţii ei.

1988, revăzut 2005

Mitropolitul Antonie Plămădeală în efigie

Oricât ar părea de inverosimilă ca formulă, „lucrarea” lui Antonie Plămădeală rămâne neîncheiată şi, într-un anume fel, ea repetă, fără să aibă aceleaşi semnificaţii dramatice, cazul lui B.P. Haşdeu şi al lui Vasile Pârvan. Este, parcă, acelaşi „blestem antropologic” al zidului părăsit şi neinsprăvit, ce va trebui, în viitor, să îl descoperim şi să stăruim a-l adăuga prin cunoaştere, susţinere şi dezvoltări, năzuind a ridica încă o treaptă în nesfârşita chemare de a reconstrui Templul ideal. De fapt, la noi, o concluzie şi o „efigie” aproape deplin lustruită avuse numai Nicolae Iorga ,a cărui operă de un enciclopedism ce ţine, la drept vorbind, de miracol, cu greu s-ar închipui că ar fi putut continua altfel decât reproducând ceea ce ne dăduse şi apucase să ne arate drept cale încercată şi drum neclătinat. Omul însuşi ar fi căzut, mai târziu decât a căzut, sub alte securi ori înjunghiat de alte pumnale căci soarta celor ce voiesc a îndrepta mulţimile şi a salva Neamurile din robie pare că este pecetluită de răul ce întotdeauna izbândeşte, fără a-l putea recunoaşte în mulţimea de chipuri ce ne prezintă.

Dar, de fapt, pare că până şi „lucrarea” lui Antonie Plămădeală se întrerupse prin acelaşi blestem înrobitor. Viaţa lui fuse multă vreme aproape de o mucenicie de predestinat al dramei universale şi doar puţini ani apucă a se bucura de liniştea ce asigură Fapta Mare şi opera memorabilă; şi, totuşi, ni le-a dat şi le-a înfăptuit.

Şi, cu toate acestea, rămân uimitor de multe „teme suspendate” şi „cărţi deschise” ce vor trebui ştiute şi întărite astfel încât firele de preţ ce există să se tragă dinspre „virtual” către act şi către exemplu. Situaţia este paradoxală căci rareori, la noi, se va mai fi găsit cineva care, prin poziţie, ştiinţă şi capacitate de a hotărî, să fi putut să îşi îngrijească fructul şi să îi asigure şi statornicie dincolo de clipa cea repede şi în viitor.

Antonie Plămădeală a făcut, în această direcţie, atât cât l-a lăsat Dumnezeu şi fiindcă opera inedită rămâne extinsă şi, cu probabilitate, impunătoare, ne rămâne nouă nu doar obligaţia ci şi Legatul de a o scoate, încă o dată, la lumină şi de a o aşeza acolo unde îi este locul. Rămân, deci, întâi şi-ntâi, cărţile încheiate şi încă netipărite. Cel ce îi urmează, dacă voieşte a se arăta un urmaş demn, trebuie să se îngrijească a le tipări iar dacă ezită prin respect prea înalt, trebuie să îi cheme pe cei ce ştiu să o facă. Apoi, rămân uimitoarele „cuvântări” strălucite ce s-au rostit în multe ocazii şi care, dacă s-au tipărit în publicaţii trebuie adunate şi publicate în cărţi, iar dacă s-au înregistrat, fără a se însemna, să se aştearnă pe hârtie şi să devină cărţi, la rândul lor. Dar între relativele „inedite” intră şi fenomenala bibliografie „gazetăreasca”, de fapt extraordinare documente de eseistică, omiletică, exegeză în temă diversă şi chiar „notă” aparent măruntă care, la un sclipitor talent precum acela al Vlădicii merită culese, toate, de pe unde se află şi introduse între coperte de cărţi. Deci, întâi de toate, va trebui întocmită „bibliografia operei” care, astăzi, încă nu există. Dar cine să o facă, la drept vorbind? Şi aici, ca şi în alte rânduri, apare „indecizia instituţională” căci noi, ca „mulţime”, putem încerca să acoperim singuri ceea ce trebuie să facă instituţiile dar sunt obiective ce ne depăşesc în anvergură şi s-ar putea îndeplini mai repede dacă efortul ar fi conjugat. În această materie, studenţimea cu convingere naţionala şi ortodoxă de la Facultăţile din Sibiu şi, întâi de toate, de la Institutul Teologic, căruia Antonie Plămădeală i-a purtat de grijă ca un cărturar nepereche ce era, vor trebui aduşi în cercetarea şantierului măreţ ce întrevedem şi de unde ar învăţa nu doar „cărturărie” ci şi metoda, „poruncă” şi datorie, până la urmă-caracter. Dar, cu acestea, obligaţiile noastre nu se încheie. Un „fond de corespondenţă” cum, probabil, abia în doar câteva cazuri va fi existat în întreaga literatură română, aşteaptă să fie inventariat, cunoscut şi publicat. Îl vor face, prin ascultare, cei ce trebuie să ne asigure „lumina dinspre cei ce nu mai sunt”.

Va trebui, mai cu seamă, ca întreg acest efort să se orânduiască şi mai bine sub o înfăţişare instituţională şi locul cel mai nimerit va fi, fără de îndoială, Mănăstirea Sâmbăta, „marea hieroglifă” închipuită de marele Mitropolit. Acolo, în ceea ce se cheamă – şi-o imaginase ca pentru multe sute de ani după el – „Academia de la Sâmbăta”, ierarhul locului şi stareţul vor fi, cu siguranţă, cei care, având competenţa de a o face, se vor strădui să întemeieze mai mult decât „un grup” oarecare de cercetători ci chiar o „mişcare” intelectuală capabilă a reconstitui „idealul ” acestei construcţii cărturăreşti şi să-i restituie sensul ei integral. Căci aproape pe oriunde a trecut, prin orice câmp tematic, Antonie Plămădeala a lăsat urmă mare, ca şi Nicolae Iorga.

Prin 1989, când, la rândul meu, mă încercam să nu las deoparte nimic din ceea ce ar fi putut avea însemnătate pentru noi, îmi mărturisise că a descoperit şi el „un străromân”; această concluzie mi-o desluşise şoptit, aproape ca pe o taină, dar nu îmi spusese şi numele lui. Îl aflasem peste câteva luni, când, la o reuniune de savanţi, undeva în lume, Vlădica îi ştersese numele, de pe piatră imaginară peste care se aşezase muşchi şi iarbă, altui scriitor de la Dunărea de Jos: „Cuviosul Gherman”. Promisese şi un studiu făcut mai în lărgime şi chiar o ediţie; dar unde sunt? Şi unde se află „dosarele” de „om vechi” pe care, ca să ajungă la o încheiere, Antonie Plămădeala le întocmise spre a se lămuri?

Aceasta nu-i o fabulă şi nici întrebare retorică, este realitatea vieţii noastre istorice unde risipa ne stăpâneşte iar sentimentul că, indiferent ce se întreprinde, continuitatea există şi se manifestă de la sine trebuie întărit prin orişice efort, individual sau colectiv. Astfel am lăsat să se piardă şi să se împrăştie în cele patru vânturi nu doar dovezile noastre de identitate naţionala ci şi milioanele de „fapte” de tot felul, mai mari ori mai mărunte, a căror îngrijire ar fi dat un altfel de „om român” mai sigur pe locul lui în lume şi mai întărit în convingerea că, pentru destinul lui, orice urmă este tot atât de importantă ca şi o viaţă care trece. „Sindromul nepăsării abisale” trebuie înlăturat odată şi odată şi fiindcă altele sunt pierdute pentru veşnicie să nu lăsăm să se piardă ceea ce ne este , astăzi, la îndemână să facem fiindcă, orişicum ar înainta lumea de aici, Antonie Plămădeala va rămâne în veci „Modelul Omului Mare”.

ARTUR SILVESTRI